De ce BLOG?
Mulţi ar spune că e un moft, alţii că e un mod de a te da mare sau de aţi crea o imagine aureolată, alţii ar spune simplu: “ia uite-o şi p-asta, şi-a făcut şi ea blog!” Sinceră să fiu, sunt de acord cu vorba cuiva care spunea, referindu-se, ce-i drept, la persoanele publice, dar care poate fi o regulă general valabilă, “nimeni nu scrie pe blog despre el însuşi că e un tâmpit, că are un muc în nas sau că sforăie”. E adevărat! Perfect adevărat! Nimeni nu se va caracteriza vreodată în acest fel! Dar asta se întamplă când singurul motiv pentru care îţi faci un BLOG este să arăţi lumii cât de minunat eşti! Iar ceea ce am eu de gând să fac este nu să vin cu informaţii măgulitoare despre mine, ci să îi las pe oameni să mă descopere singuri, fiecare în felul său, printre rândurile pe care le voi scrie. Şi asta chiar dacă ştiu că mulţi nu vor înţelege ce voi fi vrut să zic iar alţii vor interpreta greşit. De fapt, asta ar fi şi provocarea! Să îţi faci un BLOG unde să-ţi poţi spune părerea despre ce vrei, unde să poţi scrie ce vrei, unde îţi poţi asuma responsabilitatea celor scrise, un blog în care NU TU să fii centru atenţiei ci un blog în care să spui lucrurilor pe nume chiar şi cu riscul ca unii să creadă că eşti un tâmpit, că te-ai gândit la ele în timp ce te scobeai în nas sau le-ai visat noaptea în timp ce sforăiai!
Ideea de BLOG s-a născut în primul rând din nevoia de a comunica altora “PĂREREA MEA DESPRE…” pentru că într-o simplă conversaţie, fie ea la şcoală, în tramvai, pe mess sau la întâlnirile cu prietenii, nu am întotdeauna ocazia să o fac auzită. Dar din acest motiv s-a mai născut şi un al doilea. Dorinţa de a trage un semnal de alarmă şi de a milita împotriva nepăsării oamenilor faţă de semeni! Şi cum multora nu le-ar păsa pentru ce militez eu, am ales BLOG-ul, că tot trăim în era internetului, ca un mijloc de informare. Şi am ales să îmi aştern gândurile pe hârtie, să scriu rânduri… despre lucruri simple…
Mă îngrozeşte imposibilitatea omului modern de a-l asculta, de a se interesa de starea celui de lângă el. Trăim într-o societate atât de degradată moral în care singurul scop pe care omul îl are în viaţă este satisfacerea propriilor nevoi, pofte, capricii! Nu îi mai pasă de nimic din jurul său pentru că este prea grăbit, prea ocupat, prea stresat, prea dezinteresat, prea leneş, prea egoist, prea mitocan să mai facă asta! Este dispus să rupă prietenii bune, să strice relaţii de-o viaţă, să calce pe cadavre doar ca să îi fie lui bine! Umblă după case cât mai mari, maşini cât mai scumpe, bani cât mai mulţi şi uită ceea ce îl poate face cu adevărat fericit! Îl uită pe Dumnezeu, îi uită pe semenii lui!
Dar ceea ce este şi mai dureros e că omul modern nu mai e în stare nici să poarte o discuţie cum trebuie!
N-aţi observat că dacă cineva are vreo bârfă de spus toată lumea e dispusă să îl asculte? Sau dacă cineva trebuie să se laude e dispus să schimbe câteva vorbe cu tine? În rest, conversaţiile se reduc la simple politeţuri, aceleaşi dialoguri reluându-se la nesfârşit.
N-aţi observat că foarte greu mai găseşti oameni dispuşi să facă parte din grupul tău intim de prieteni, oameni pe care îi poţi suna şi la 3 dimineaţa şi să nu le pese că sunt obosiţi sau că peste câteva ore trebuie să meargă la serviciu ci să fie bucuroşi că pot face ceva pentru tine? De câte ori te-a întrebat cineva pentru a doua oară “ce mai faci?” atunci când a primit din partea ta drept răspuns un “bine!”. Sau, a făcut cineva vreodată asta? Dar tu? TU ai făcut-o? Cred că este cel mai bun exemplu că ne doare-n cot de ce simt alţii! Pentru că e mai mult decât logic că nimeni nu poate face bine tot timpul! Dar se pare că nu mai suntem în stare nici să gândim, darămite să mai şi simţim.
Şi aşa te mai întrebi cum de unii ajung să creadă că nimănui nu îi pasă de ei? Că pentru ei nu mai e speranţă? Că pe ei nu-i iubeşte nimeni, că sunt ultimii oameni de pe pământ? Crede-mă, dacă un om ajunge să se sinucidă, să ştii că TU eşti de vină! DE CE? Pentru că nu l-ai întrebat a doua oară “ce mai faci?”! Pentru că nu ai uitat, măcar pentru o clipă, de problemele tale, de dorinţele tale, de visele tale ca să le poţi, măcar asculta pe ale lui! Pentru că nu ai fost dispus să îi cunoşti suferinţa! Pentru că, nerenunţând la mândria şi aroganţa ta, le-ai considerat mai de preţ chiar şi decât sufletul lui!
Dar nu e prea târziu să ne trezim, să luăm atitudine, să schimbăm ceva la cei din jur! Nu e prea târziu să ne pese! Dar asta presupune ca mai întâi noi să ne schimbăm percepţia, atitudinea, gândirea, viziunea asupra lucrurilor! Isus Hristos ne aşteaptă la Crucea Sa şi ne promite schimbarea! El este cel care dă viziunea! El ţi-o poate da şi tie!
Haideţi să răscumpărăm timpul! Pentru că Dumnezeu ne cheamă la câştigarea sufletelor pentru Împărăţia Cerurilor! Haideţi să facem acest efort! Haideţi să arătăm lumii că putem fii diferiţi! Haideţi să onorăm lucrarea la care suntem chemaţi!
Şi TU poţi fi diferit! Şi TU poţi arăta, prin purtarea ta, că îţi pasă de semeni! Nu trebuie să faci lucruri extraordinare! Lucrurile simple pot face minuni! Cu prima ocazie când întâlneşti pe cineva, rudă, prieten, vecin, necunoscut, strânge-i mâna mai tare, priveşte-l în ochi şi întreabă-l pentru a doua oară: “ce mai faci?”!
Iar acum TU! TU CE MAI FACI?
Bine, multumesc!